The Hollies – Una dintre comorile muzicale britanice
Povestea trupei The Hollies, una dintre formațiile esențiale ale valului British Invasion, începe în Manchester, Anglia, în anul 1962. Prietenii din copilărie Allan Clarke și Graham Nash, care cântaseră deja împreună sub diverse nume precum The Guytones, The Two Teens și Ricky and Dane, au decis să formeze o trupă mai mare. Alăturându-se cu Eric Haydock și Don Rathbone, au devenit The Fourtones, apoi The Deltas. Transformarea lor în The Hollies a avut loc după ce l-au recrutat pe talentatul chitarist Tony Hicks din trupa The Dolphins. Numele a fost ales în onoarea legendarului Buddy Holly, conform unui interviu din 2009 cu Graham Nash.
Ascensiunea pe scena muzicală
Succesul nu a întârziat să apară, iar The Hollies au semnat un contract cu prestigioasa casă de discuri Parlophone, aceeași care lucra cu The Beatles. Primele lor single-uri, “(Ain’t That) Just Like Me” și “Searchin’”, ambele coveruri după The Coasters, au intrat în topurile britanice. Rathbone a devenit manager de turneu, fiind învlocuit de Bobby Elliott, fost membru al trupei Shane Fenton And The Fentones. Deși primele lor lansări nu au reușit să profite pe deplin de valul de entuziasm al British Invasion, The Hollies și-au găsit rapid stilul distinctiv, evidențiat în hiturile din 1964 “Here I Go Again”, “I’m Alive” și “Look Through Any Window”.
Un stil inconfundabil
Vocea lui Clarke, chitară ritmică a lui Hicks și armoniile lui Nash au creat un sunet inedit în muzica pop. De-a lungul carierei, cei trei au devenit un trio prolific de compozitori, scriind multe dintre faimoasele b-side-uri sub pseudonimul L. Ransford. Albumul lor din 1965, “Hollies”, a marcat maturizarea creativității lor, cu piese precum “Too Many People”, care aborda tema suprapopulării. Primul loc în topuri a venit cu “I’m Alive”, urmat de succesul internațional “Bus Stop” și de hituri precum “Stop Stop Stop”.
Anii între progres și tensiuni
Tranziția către sunetele psihedelice ale anilor ’60 a fost evidentă pe albumele “For Certain Because” și “Evolution”. Albumul “Butterfly” (1967) a dezvăluit divergențe artistice între Nash și Clarke, culminând cu plecarea lui Nash în 1968, care a fondat mai târziu Crosby, Stills & Nash. După plecarea lui Nash, The Hollies au continuat cu Terry Sylvester, lansând hituri ca “He Ain’t Heavy, He’s My Brother”.
Succesul transatlantic
“Long Cool Woman (In a Black Dress)” a fost un succes major în SUA, iar revenirea lui Clarke a adus “The Air That I Breathe”, un alt hit global. Totuși, între 1974 și 1980, trupa a intrat într-o perioadă de scădere a popularității, adaptându-se circuitului cabaretelor.
Retrospective și o nouă eră
Anii ’80 au adus o reînergie a popularității, în special cu remixul “Holliedaze”, iar “He Ain’t Heavy” a revenit în topuri datorită unei reclame TV. Trupa a primit premiul Ivor Novello în 1993, iar în 2010 au fost incluși în Rock and Roll Hall of Fame.