Povestea Electric Prunes: De la începuturi modeste la un fenomen psihodelic
La mijlocul anilor ’60, un grup de adolescenți de la Liceul Taft din Los Angeles punea bazele unei formații muzicale într-un garaj de cartier. Aceștia erau James Lowe (chitară), Mark Tulin (bas), Ken Williams (chitară principală) și Michael Weakley (tobe). Grupul a trecut prin mai multe denumiri – mai întâi The Sanctions, apoi Jim and The Lords – înainte de a se transforma în ceea ce avea să devină The Electric Prunes.
Începuturi modeste și o descoperire neașteptată
O vecină pe nume Barbara Harris a auzit sunetul care ieșea din garajul lor și le-a oferit o legătură valoroasă în industria muzicală: Dave Hassinger, un inginer de sunet la RCA Studios, care lucrase cu The Rolling Stones. Sub influența lui Hassinger, formația a înregistrat primul lor single, o versiune a piesei “Ain't It Hard” a trupei Gypsy Trips, acompaniată de piesa originală “Little Olive”. Deși lansarea a fost un eșec comercial, casa de discuri Warner/Reprise le-a oferit o a doua șansă.
Succesul fulgerător și provocările creșterii
Pentru următoarele înregistrări, Hassinger a angajat compozitorii profesioniști Annette Tucker și Nancie Mantz. Una dintre melodiile lor, “I Had Too Much to Dream Last Night”, a fost transformată dintr-o baladă lentă într-o piesă psihedelică de trei minute, cu chitare reverberante, riff-uri de fuzz și o interpretare vocală spectrală. Lansată în noiembrie 1966, piesa a devenit rapid un hit, ajungând pe locul 11 în SUA și pe 49 în Marea Britanie.
Următorul single, “Get Me to the World on Time”, nu a egalat succesul piesei anterioare, dar a urcat totuși pe locul 27 în America și pe 42 în Regatul Unit. Primul lor album, “I Had Too Much to Dream Last Night”, lansat în aprilie 1967, a fost bine primit, iar trupa a început să susțină turnee extinse.
Revolte interne și schimbări de direcție
Al doilea album, “Underground”, a permis trupei să experimenteze mai mult, limitând contribuția lui Tucker și Mantz la doar trei piese. Tensiunile interne au dus la plecarea bateristului Preston Ritter, înlocuit de Michael Weakley. Problemele medicale l-au forțat pe James Spagnola (chitară ritmică) să renunțe, fiind înlocuit de Mike Gannon.
“Mass in F Minor” (1968) a marcat o schimbare dramatică. Albumul a combinat muzica gregoriană cu rockul psihedelic, folosind texte în latină. Piesa “Kyrie Eleison” a fost inclusă în filmul “Easy Rider” (1969), dar succesul acestui proiect conceptual a dus la destrămarea formației originale.
Decăderea și confuzia identitară
Hassinger a continuat să folosească numele Electric Prunes pentru proiecte ulterioare, dar membrii originali au fost înlocuiți. Albumele următoare, “Release of an Oath” și “Just Good Old Rock and Roll” (1969), nu au reușit să recucerească publicul, iar până în 1970 trupa se destrămase.
Reuniunea și reîntâlnirea cu gloria
O surpriză plăcută a venit în 1999, când James Lowe, Mark Tulin și Ken Williams s-au reunit pentru a întră în studio. A urmat lansarea albumului “Then Came The Electric Prunes” în 2000, care conținea înregistrări vechi salvate din acetat. Însuflețiți de interesul fanilor, trupa a susținut concerte începând cu Voxfest III (2001) și a continuat să lanseze albume precum “Artifact” (2002) și “Feedback” (2007).
Tragedia a lovit în 2011, când Mark Tulin a murit subit la vârsta de 62 de ani, urmat de moartea lui Preston Ritter în 2015.
Astăzi, The Electric Prunes rămâne o emblemă a experimentării muzicale din anii ’60, o poveste a ambiției, talentului și schimbărilor neîncetate.
