Electric Light Orchestra: Călătoria de la visul simfonic la traseul de rămas bun
O combinație de jazz și influențe clasice, cu o instrumentație mai apropiată de o orchestră decât de o trupă rock – aceasta a fost ideea din spatele Electric Light Orchestra (ELO), formată în 1971 de Roy Wood, Jeff Lynne și Beverly Bevan din trupa britanică The Move. Proiectul a fost rezultatul unor ani de planificare, timp ân care Wood a reunit membrii necesari. Totuși, debutul din 1972, la pub-ul Greyhound din Croydon, Surrey, nu a fost primit cu entuziasm, publicul fiind surprins de combinația neobișnuită de violoncele, viori și corn francez într-o trupă rock.
Cu toate acestea, spiritul creativ al lui Lynne era evident în piesa remarcabilă „10538 Overture”, un single de top 10 în Regatul Unit. Primul album, intitulat simplu Electric Light Orchestra, a fost redenumit No Answer în SUA, dar s-a clasat abia pe locul 196 în Billboard 200.
Transformări și succes comercial
Schimbările de componență au marcat parcursul trupei. Roy Wood a părăsit formația devreme, luând cu el câțiva membri pentru a forma Wizzard. Cu toate acestea, Jeff Lynne și Bev Bevan au rămas constanțe, iar ELO a continuat cu un nou line-up, incluzând violonceliști precum Mike Edwards și Colin Walker.
Până în 1973, ELO a atras atenția cu versiunea sa quasi-clasică a piesei lui Chuck Berry, „Roll Over Beethoven”. Albumul din 1974, Eldorado, a adus primul hit major – „Can’t Get It Out of My Head” – urcând pe locul 9 în clasamentele americane. Până în 1975, sunetul trupei a devenit mai accesibil radioului, cu succese precum „Evil Woman” și „Strange Magic”, iar instrumentalul „Fire on High” a devenit cunoscut datorită montajelor din emisiunea Wide World of Sports a ABC.
Dominația ELO pe scenele americane
Între 1976 și 1981, ELO a avut un șir neîntrerupt de 14 single-uri de top 40 în SUA, inclusiv „Livin’ Thing”, „Telephone Line”, „Turn to Stone” și „Don’t Bring Me Down”. Albumele A New World Record (1976), Out of the Blue (1977) și Discovery (1979) au adus formației un succes comercial considerabil, iar comentatorii muzicali au comparat stilul de compoziție al lui Lynne cu cel al The Beatles.
Probleme, declin și o nouă direcție
Deși popularitatea trupei era incontestabilă, problemele juridice și de distribuție au afectat traiectoria sa. Albumele Time (1981) și Secret Messages (1983) nu au captat energia creațivă de odinioară, iar Lynne s-a îndreptat spre o carieră solo. El a devenit un producător renumit, colaborând cu Brian Wilson, Tom Petty și George Harrison. A fost, de asemenea, membru fondator al supergrupului The Traveling Wilburys.
Un nou început pentru ELO
În 1991, Bev Bevan a format o trupă sub numele ELO 2, dar lipsa succesului discografic a dus la schimbarea denumirii în Orchestra. Jeff Lynne a recăpătat controlul complet asupra numelui ELO în 2001, dar turneul de promovare al albumului Zoom a fost anulat din cauza vânzărilor slabe.
Totuși, popularitatea trupei a fost revitalizată în anii 2010, culminând cu lansarea albumului Alone in the Universe în 2015 și un turneu de succes în 2018, primul în SUA după aproape patru decenii.
Pierderi și ultimul turneu
Electric Light Orchestra a suferit pierderi grele în ultimii ani, cu decesul lui Hugh McDowell în 2018 și al claviaturistului Richard Tandy în 2024. Cu Jeff Lynne ca ultimul membru original, trupa a pornit în Over and Out Tour, o serie de spectacole de adio.
Moștenirea ELO
De-a lungul carierei, ELO a câștigat 19 premii CRIA, 21 RIAA și 38 BPI, vânzând peste 50 de milioane de albume. Muzica lor rămâne un amestec unic de orchestră simfonică și rock, influențând generații întregi de muzicieni.
